De la autor: Temerile copiilor „procesează” din fricile adulților lor semnificativi: de la părinți, în special de la mame, de la bunici.... Nu „învățați” cu fricile voastre, să vă fie frică de copiii voștri! Subiect: „Mamici, nu vă speriați copiii cu frica voastră nu „plantați” frica în ei din copilărie!!!” Un articol scurt. Acesta este atât raționament, cât și concluzii din observații... Vă rog să nu discutați despre cum este scris articolul (cum, în ce „silabă” - nu sunt scriitor) Dar vă întreb: mame, părinți, gândiți-vă la subiect! care este atins în „articol”! Voi începe chiar de la principalul lucru: „La urma urmei, noi, adulții, suntem importanți pentru copil, cei care ne sperie copiii din copilărie, din copilărie timpurie (și pentru viață!!!), cu atitudinea noastră față de situația în care se află copilul reacționând la rănire, zgârietură, plâns... etc.! De fapt, noi, părinții, ne „învățăm” copiii să se sperie, să le fie frică!!! acum vorbiți despre copiii care au început deja să meargă și să rătăcească - „să învețe lumea”! (Deși adulții încep să sperie și să sperie un copil mult mai devreme... - practic, de la naștere!) Deci, de exemplu, o mamă a ieșit afară. cu copilul ei la plimbare Copilul este interesat de toate, poate urca peste tot... Și, brusc, copilul a căzut, sau s-a lovit, s-a zgâriat.... În mod firesc, începe să plângă - „sună” mama lui pentru ajutor Iar aici, cel mai important moment este mama, si de multe ori se intampla exact asa, cu frica, vezi, cu frica! , simte copilul, se uită la ce i s-a întâmplat, îl întreabă pe copil: „ce s-a întâmplat, unde îl doare”, dar și cu frică !!Cu frică în glas, vorbește, cu frică în ochi, cu! frica in miscarile ei...! Copilul nu cunoaște încă frica, nu este „familiarizat” cu ea, dar întrucât mama este cea mai importantă, înțelegătoare și mai informată persoană, ea se comportă astfel, reacționează astfel la ...., asta înseamnă „eu” trebuie să faci și asta, asta înseamnă - așa e"! Așa se „pune” treptat temelia fricii într-o persoană, începând din copilărie! Acum, să ne imaginăm situația altfel: „Copilul a început să plângă Mama s-a apropiat repede, și oricât de speriată ar fi fost pentru copilul ei, ea se aplecă calmă spre copil, zâmbește, îl liniștește și spune (liniște, calm! ): „Păi, liniștește-te, draga mea, ce s-a întâmplat aici, să vedem?” (copilul va reacționa mai calm și se va uita împreună cu mama lui, dar nu va fi frică!!!! . ... Va fi o „apropiere” „serioasă”, calmă, de motivul plânsului lui!) Apoi, mamă, dacă vede că are nevoie de „ajutorul apei, al verdeață...”, spune ea, doar la fel de calm, mângâind copilul, chiar zâmbind puțin: „da, m-am rănit puțin, nu se întâmplă nimic, Să mergem să spălăm rana cu puțină apă..., aplicăm niște verde strălucitor pentru a dezinfecta rana, lipim un bandaj și totul va fi bine! Și să mergem din nou la plimbare, bine?” Și mama și copilul au plecat acasă, vorbindu-i cu calm despre ceva, fără să-i atragă atenția asupra ranei lui etc., fă ce trebuie făcut! gata, și să nu arunce emoții de frică, care sunt complet inutile și nu pot decât să aducă mult rău (cum ar trebui să fie, este și va fi!): Copilul, mama liniștit, distras, copilul este calm , ea „nu i-a adus frică!” „În consecință, el nu s-a speriat mai departe (poate că, inițial, a fost puțin speriat - am scris că copiii sunt speriați mult mai devreme!), dar frica nu a avut ocazia să „crește” - mama, prin comportamentul ei, nu a dat ocazia să apară frica sau să se manifeste mai mult...!) Copilul se calmează rapid și, cel mai important, nu există frică în el!!! Acum, copilul știe și (în plus) că trebuie să spele rana etc. Mama lui l-a învățat asta cu explicația ei, și mai departe și „afaceri”), iar apoi, el știe că poate continua să meargă calm - nu este nimic de supărat - el va înțelege și își va aminti asta!!!....(Nu scriu - să-mi fie frică, dar scriu - să fiu supărat !!!!) Nu există frică, și totul pentru ca nu era de la mama!!!!